În culisele teatrului românesc, sunt zile în care telefoanele sună altfel. Nu pentru o premieră, nu pentru un rol nou, nu pentru o invitație la aplauze, ci pentru acea tăcere apăsătoare care se strecoară printre replici și amintiri. Iar când un nume ca Florin Piersic rostește, cu vocea frântă, aceeași rugăminte pe care o auzi doar în momente-limită, scena întreagă pare că se oprește pentru o clipă.
Actorul, cunoscut pentru energia lui care umple săli, a vorbit despre două lovituri venite aproape fără răgaz între ele. Două nume grele, două prezențe care au crescut generații de spectatori, două povești pe care Piersic le știe nu din auzite, ci din viața trăită umăr la umăr.
Mesajul care a ridicat sala în picioare, fără spectacol
Într-o intervenție în direct, Florin Piersic a ales cuvinte care nu caută efect, dar îl provoacă inevitabil. Nu sunt vorbe de protocol, ci o reacție de om care a împărțit aceeași scenă, aceleași repetiții, aceeași emoție a cortinei.
„Oprește-te, Doamne, să-i mai iei dintre noi! O minune de om și de artist, pe Valentin Uritescu l-am avut în emisiunea mea Piersic show, atunci a fost ultima dată când ne-am văzut și am stat față în față, o enciclopedie de teatru, cu un umor cu totul special.
Și mai este unul mai puțin la numărătoare. Nu demult, l-am sărbătorit la Teatrul Tănase pe Alexandru Lulescu, în ultima vreme am vorbit des cu el, mă iubea nespus și eu îl iubeam la fel.
Au plecat spre stele doi artiști din generația mea, doi actori minunați, Dumnezeu să-i țină la dreapta lui!”
Dincolo de emoție, e un detaliu care face totul și mai greu: Piersic nu vorbește despre colegi îndepărtați, ci despre prieteni. Unul dintre ei, Valentin Uritescu, a rămas pentru el „o enciclopedie de teatru”, iar amintirea ultimei întâlniri capătă greutatea unei scene care nu se mai repetă.
Două nume, aceeași generație, același gol
Florin Piersic spune că România își pierde valorile culturale într-un ritm care nu mai lasă timp nici măcar pentru așezarea durerii. Între un mesaj și altul, între o veste și următoarea, rămâne impresia că se sting luminile în spatele cortinei, pe rând, tot mai des.
În acest tablou, Alexandru Lulescu apare în cuvintele lui Piersic nu ca un nume dintr-un afiș vechi, ci ca o voce cu care a vorbit „des” în ultima vreme. E genul de relație care nu se rezumă la fotografii de arhivă: e apropiere, e obișnuință, e atașament declarat fără ocolișuri.
La 86 de ani, Florin Piersic trăiește la Cluj și, deși a auzit de multe ori întrebarea despre retragere, nu s-a rupt de viața artistică. Poate tocmai de aceea, când vorbește despre colegi, fiecare nuanță se simte ca o replică spusă pe întuneric: încă e pe scenă, încă e în ritm, încă vede cum se schimbă distribuția generației lui.
Valentin Uritescu a murit vineri noaptea, la 81 de ani, după o luptă de aproape 50 de ani cu sindromul extrapiramidal, o boală degenerativă, iar Alexandru Lulescu s-a stins și el din viață cu puțin înainte, la vârsta de 90 de ani.
